Ordine călugăreşti în istoria Diecezei de Oradea

Cel dintâi ordin călugăresc stabilit şi profund înrădăcinat în Dieceza orădeană medievală, care a ridicat numeroase mănăstiri, a fost cel benedictin. Regele Ladislau cel Sfânt a înălţat o mănăstire pe malul drept al râului Barcău, pe teritoriului Sântiobului de mai târziu, unde să se păstreze mână dreaptă a lui Ştefan cel Sfânt, regele Ungariei – considerată până în prezent cea mai importantă relicvă naţională. Benedictinii au stăpânit până în anii 1460 această mănăstire care funcţiona şi ca loca credibilia. Se presupune că tot benedictinii stăpâneau şi abaţiile Almaşu şi Mânăştireni  din Ţara Călatei, care aparţinea, la vremea respectivă, de Dieceza de Oradea. Cea dintâi era deja distrusă înaintea invaziei mongole, iar cea din urmă figurează ca parohie în actele din secolul al XIV-lea. Mănăstirea din Mânăştireni a fost distrusă, dar biserica din perioada romanică există şi astăzi.

 

 

Bunyitay Vince aminteşte opt abaţii de ordin necunoscut pe teritoriul Diecezei, la care putem adăuga, conform menţiunilor documentare şi arhitecturale din secolele XIII-XV: mult contestata „De Curu”, Gáborján, Egyed (Mindszent), Csoltmonostor, Szentimre, Sântion, Turda şi Gherla. Câteva dintre acestea au fost aproape în mod sigur administrate de paulini şi majoritatea au fost probabil mănăstiri naţionale. Conform noilor ipoteze, ruinele din Herpályi şi Belényesszentmiklós, lângă Berettyóújfalu, fac parte tot din construcţiile ordinelor călugăreşti. Bunyitai leagă de paulini şi cercetările arheologice la peste un secol după cercetările documentare, la fel ca şi construcţiile din Pétermonostor, Ugrai, Bátor (Fekete-Bátor) şi Szerep. Nu se cunoaşte nici în prezent ordinul de care aparţinea mănăstirea Szólát.

 

 

Premonstrantensienii, sosiţi aici în primele decenii ale secolului al XII-lea, au avut în mod cert trei abaţii pe teritoriul Diecezei. Semnificaţia istorică a abaţiei Ştefan cel Sfânt, primul rege creştin al Ungariei, este cunoscută, iar cea întemeiată de regele Ştefan al II-lea a devenit un important loca credibilia. La mijlocul secolului al XV-lea, aceasta s-a depopulat, însă, mai târziu, Episcopii de Oradea Ioan Vitez şi Kálmáncsehi Domokos au ridicat-o la rangul de capitul episcopal, astfel gestionând în continuare arhivele naţionale ale abaţiei. A primit un rol important – în epoca de după Mohács, respectiv la începutul perioadei protestante – în paza arhivelor orădene. Mănăstirea premonstratensiană din Abram (Monostoros Abram) dăinuie până în ziua de astăzi, iar locaţia mănăstirii din Nyírpályi (Monostor-Pályi) se află sub semnul întrebării.

 

 

Cercetările au stabilit că abaţia din Dienesmonostor aparţinea ordinului augustin, iar fosta mănăstire paulină din Sântion a fost clasată drept cistercină.

Sursele de arhivă existente arată că ordinul întemeiat de Sfântul Dominic de Guzman, un adevărat predicator al Evangheliei în mediul urban, a funcţionat probabil o perioadă scurtă. Există date puţine şi despre mănăstirile din Cheresig şi Oradea. Dominicanii au părăsit definitiv Cheresigul în 1553, iar Oradea, după 1557.

Franciscanii s-au stabilit pe teritoriul Diecezei de Oradea la mijlocul secolului al XII-lea, cu şase mănăstiri, iar despre viaţa şi activitatea acestora au rămas date bogate (Oradea, Debreţin, Gyula, Gherla, Sălard, Tileagd). În 1535, în mănăstirea franciscană cea mai mare din Oradea, cu hramul Pogorârea Sfântului Spirit, locuiau vreo trei duzine de călugări şi de mai multe ori s-au ţinut aici şedinţele regionale. Ultimii franciscani au părăsit Oradea în 1566. Biserica din Sălard nu a fost distrusă, astăzi este biserică reformată, însă clădirea mănăstirii, odinioară anexată ei, nu mai există. Mănăstirea conventualilor din Oradea a fost descoperită recent în urma unor săpături arheologice.

 

 

Paulinii – singurul ordin călugăresc înfiinţat în Ungaria – a avut patru mănăstiri cunoscute pe teritoriul Diecezei. Numeroasele menţiuni documentare atestă faptul că mănăstirea situată în apropierea Oradiei exista deja cu siguranţă în 1321. Mănăstirea din Oşorhei, situată tot în apropierea Oradiei, în partea de est, a fost întemeiată în jurul anului 1325. Ermiţii Sfântului Pavel Tebeul au părăsit ambele locuri în 1566. Mănăstirea din Sântiob, menţionată deja în legătură cu paulinii, a ajuns în posesia acestora după apusul definitiv al ordinului ermiţilor – cu autorizaţie regală şi cu aprobarea Episcopului de Oradea –, iar în 1556 s-a depopulat. Mănăstirea este cea de-a patra dintre mănăstirile pauline cunoscute în această regiune.

Există foarte puţine date despre mănăstirea augustină din Oradea, menţiunea documentară cea mai timpurie datând din 1339.

Ordinele călugăreşti feminine au avut patru mănăstiri cunoscute pe teritoriul Diecezei în cursul Evului Mediu. La Oradea, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, trăiau beghinele (ordin terţ franciscan), iar în Oradea-Velenţa aveau mănăstire călugăriţele clarisiene, ramura feminină a franciscanilor, care a existat până în 1566. Apartenenţa de ordin a mănăstirii de călugăriţe din Gyula este nesigură (se presupune că a fost tot beghină), iar mănăstirea din Sântion a ajuns în posesia călugăriţelor dominicane după catastrofa de la Mohács. 

O dată cu extinderea reformării şi afirmarea puterii Voievodatului din Ardeal, toate ordinele călugăreşti au plecat de pe teritoriul Diecezei. Singura instituţie monahală catolică din Oradea în perioada protestantă de aproape un secol şi jumătate a aparţinut iezuiţilor, care, deşi cu întreruperi, în intervalul 1576–1606 (?), au asigurat pastoraţia catolică într-un cadru organizat şi au condus o şcoală de renume.

 

 

Eliberarea de sub ocupaţia turcă a însemnat o nouă eră şi pentru ordinele călugăreşti. După asediu, iezuiţii s-au întors imediat la Oradea şi până în 1773 au fost cei mai importanţi stâlpi ai educaţiei catolice, atât în domeniul educaţiei primare, cât şi gimnaziale. La început, au locuit în Cetate, apoi în cartierul Olosig, iar pe fostul lor teritoriu (mănăstirea Sfântul Egyed) au construit şi au întemeiat o biserică, un colegiu, chiar şi o farmacie. După dizolvarea ordinului (1773), o parte dintre călugării iezuiţi au slujit mai departe ca preoţi diecezani. Succesorul de drept  al liceului iezuit a fost liceul care a funcţionat mai târziu, după 1778,  în fostul Palat Episcopal situat în piaţa centrală din Oraşul Nou. Mănăstirea iezuită, împreună cu toate anexele sale, a ajuns în proprietatea Bisericii (Episcopiei) Greco-Catolice care se afla în curs de înfiinţare.

După lupta pentru independenţă condusă de principele Ferenc Rákóczi, vechile ordine călugăreşti s-au reîntors încet la Oradea şi au sosit şi altele noi.

Deşi franciscanii au apărut în oraş deja după 1692, ei şi-au început construcţiile abia după 1725. Mănăstirea şi biserica franciscană au fost finalizate în 1748. După dizolvarea ordinului, în 1788, franciscanii au plecat din Oradea, iar biserica lor a devenit biserica parohială a noii comunităţi religioase din Olosig care era în curs de înfiinţare. La Debreţin, franciscanii au activat între 1716–1788.

 

 

La începutul anilor 1740, paulinii au început să-şi construiască o biserică şi o mănăstire. Până atunci, ei au celebrat Sfânta Liturghie la Biserica Sfânta Brighita, împreună cu celelalte ordine călugăreşti. In cursul primului deceniu de funcţionare, corpul didactic al seminarului teologic local era format din paulini. După dizolvarea ordinului (1786), biserica paulină a fost transformată în depozit, iar în 1808 a ajuns în proprietatea premonstratensienilor proaspăt sosiţi în regiune, la fel ca mănăstirea paulină.

 

 

Fosta abaţie premonstratensiană din 1710 a ajuns sub administraţia abaţiei morave. Ordinul din 1711 a trimis guvernatori care să administreze moşiile, iar aceştia s-au instalat în palatul administrativ situat pe strada principală din Oradea-Olosig. Mai târziu, au început să construiască pe câmpia din Sânmartin, în apropierea oraşului, aflată în proprietatea lor. Mănăstirea şi biserica premonstratenisană au fost înălţate aici după 1774. In 1787, regele Iosif al II-lea a dizolvat ordinul. Restaurarea acestuia a avut loc în 1802 şi în 1808 au luat în posesie fosta biserică paulină din Olosig şi mănăstirea aferentă acesteia. Mănăstirea orădeană anexată la abaţia din Jászó a administrat cel mai mare liceu de băieţi, ulterior cel mai mare liceu orădean din acea perioadă. Până în 1936, iar apoi între 1940–1948, şcoala a funcţionat netulburat, profesorii din ordin au educat tinerii elevi la un nivel superior: în prima jumătate a secolului al XIX-lea, câte 3-400 de elevi pe an, iar mai târziu, câte 6-700 de elevi pe an.

 

 

Mănăstirea piaristă din Debreţin a fost întemeiată în 1719. Multă vreme (până în 1807), şi parohii oraşului au fost membrii acestui ordin. Şcoala lor renumită, care a funcţionat aici până în 1948, şi-a deschis porţile în 1721 şi s-a lărgit foarte curând cu un seminar pentru pregătirea preoţilor.

 

 

Capucinii au sosit la Oradea în 1725. La început, ei au locuit în clădirea situată în vecinătatea capelei cimitirului din Oraşul Nou şi transformată în casă monahală, iar mai târziu, în perioada 1734–1742, şi-au construit mănăstirea care poate fi văzută şi astăzi. La început, una dintre sarcinile lor principale a fost evanghelizarea în limba germană. Mănăstirea capucină din Oradea nu a căzut pradă dizolvărilor ordonate de regele Iosif al II-lea şi, astfel până la măsurile comuniste din 1984, a putut funcţiona netulburat, fiind singurul ordin călugăresc masculin din Oraşul Nou. 

Franciscanii conventuali (minoriţii) s-au stabilit la Şimleu Silvaniei la începutul anilor 1730. Acolo, au condus o şcoală primară, apoi o şcoală generală şi un liceu episcopal, până în 1948.

 

 

Primii reprezentanţi ai ordinului mizericordian au sosit la Oradea în vara anului 1760, iar în 1770 au înălţat mănăstirea din cartierul Olosig – la care au anexat încă de la început un spital şi o farmacie –, care a fost lărgită semnificativ la sfârşitul secolului următor. In cursul funcţionării lor timp de aproape două secole, mizericordienii au îngrijit şi au vindecat câteva mii de bolnavi şi, până la interzicerea forţată a funcționării acestora în 1948, au administrat instituţiile medicale importante din teritoriu.

 

 

Ursulinele au venit la Oradea de la Kassa în 1772. Ele au fost solicitate să întemeieze şi să conducă o şcoală de fete, sarcină pe care au îndeplinit-o în mod constant până la dizolvarea ordinului în 1948. La început, ursulinele au condus o şcoală primară de patru clase şi un internat, iar în 1858 au întemeiat un liceu pedagogic şi secţia primară s-a lărgit la patru clase. La sfârşitul evoluţiei instituţionale treptate, şcoala s-a transformat în şcoală de fete, iar după aceea în liceu de fete.

 

 

Pe lângă ursuline, Congregaţia Fiicele Carităţii ale Sfântului Vincenţiu de Paul a avut merite imprescriptibile în domeniul îngrijirii săracilor şi al educaţiei în cadrul Diecezei. Fiicele Carităţii au ajuns la Oradea la sfârşitul anilor 1850, unde, cu ajutorul Diecezei, au clădit un întreg sistem educativ pentru fete (creşă, grădiniţă, şcoală de fete primară şi secundară civilă, liceu pedagogic). Au condus instituţia Immaculata din Oraşul Nou, instituţia Sfântul Vicenţiu (Nógáll) şi adăpostul Sfântul Ladislau din Olosig, iar în Oradea-Velenţa a funcţionat o şcoală primară. La Gyula, au condus un orfelinat şi o casă de îngrijire, iar la Gyoma, Belfir şi Sântiob, orfelinate. De la mijlocul anilor 1930, Surorile Carităţii au transformat fostul sanatoriu Sfântul Iosif într-un spital modern.

 

 

La Debreţin, în 1896 au sosit Surorile Sărace ale Sfintei Fecioare Maria, care au condus aici Institutul Svetits (la toate nivelurile educaţiei pentru fete) până la naţionalizarea produsă în 1948.

 

 

In 1897, surorile franciscane din Mallersdorf au fost solicitate să asigure îngrijirea bolnavilor la spitalul judeţean din Oradea. Surorile din ordinul Sfântului Francisc au primit misiune la Şimleu Silvaniei: la început, ele s-au ocupat cu educaţia primară (1899), iar apoi au condusa şcoala de fete (1909).