Constituirea Episcopiei de Oradea se leagă de numele a doi mari regi. Regele Ştefan I al Ungariei (Ştefan cel Sfânt), din dinastia arpadiană, a constituit o Episcopie la Biharia, în apropiere de Oradea, în jurul anului 1010. El a anexat acest teritoriu, care a aparţinut mai devreme Episcopiei de Eger, la Arhidiaconatul de Kalocsa. Până în prima treime a secolului al XX-lea, Kalocsa a fost centrul arhiepiscopal al Oradiei. In 1091, cumanii au răvăşit cetatea Bihariei, iar regele Ladislau I al Ungariei (Ladislau cel Sfânt), din dinastia arpadiană, a mutat sediul Episcopiei într-o zonă geografică apropiată mai potrivită, mai ocrotibilă, de pe malul Crişului: Oradea de mai târziu.

 

 Aici, el a ridicat o catedrală, care a devenit mai târziu, o dată cu stabilirea mormântului său şi întărirea cultului său, unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din ţară. Nu întâmplător, rămăşiţele pământeşti ale celorlaltor membri ai familiei regale au fost depuse în apropierea trupului regelui atât de respectat în cursul Evului Mediu şi consacrat sfânt în 1192. Să ne gândim doar la regele Sigismund de Luxemburg (totodată Împărat roman-german), decedat în 1437 şi înmormântat, conform ultimei sale dorinţe, la Oradea, în apropierea mormântului domnitorului sfânt. In curând, pe teritoriul Diecezei s-a înfiinţat un întreg şir de parohii, care la început s-au extins în judeţul Bihor, iar în timp, în anumite părţi din judeţele învecinate Békés, Zaránd şi Cluj. La Oradea şi pe teritoriul Diecezei, în secolul al XII-lea s-au stabilit benedictinii, premonstratensienii şi augustinienii, iar în secolul al XIII-lea, franciscanii, dominicanii şi paulinii. După distrugerea tătară din 1241 – imortalizată de arhidiaconul canonic Rogerius în memoriile sale Carmen Miserabile –, a început o dezvoltare aproape neîntreruptă care a ţinut până la începutul secolului al XVI-lea, epoca de aur a Diecezei. La Oradea, s-a dezvoltat industria artizanatului. Pe teritoriul cetăţii episcopale, s-a format o şcoală capitulară, iar în mediul canonicilor savanţi, în general şcoliţi la facultăţi din Italia, s-a format unul dintre centrele semnificative ale umanismului maghiar. La Oradea, s-au constituit colecţii de carte episcopale cu semnificaţie naţională şi este bine cunoscut faptul că biblioteca personală a episcopului Ioan Vitez (1445-1465) a constituit bazele renumitei Bibliotheca Corviniana. Capitulul episcopal a fost unul dintre cele mai semnificative loca credibilia din partea estică a ţării, funcţionarea sa fiind documentată în Váradi Regestrum, registrul capitular elaborat între 1208-1235, care raportează despre procesele şi diversele acte juridice care au avut loc la Catedrală.

 

In Evul Mediu, Dieceza de Oradea cuprindea şase arhidiaconate: Biharia, Békés, Kalota, Homorog, Kölesér şi Szeghalom. La sfârşitul acestei perioade, Dieceza avea peste 300 de parohii şi cel puţin 400 de preoţi slujeau pe teritoriul ei! Structura proprietăţilor diecezane de o mărime considerabilă este bine cunoscută, spre exemplu din datele statuturilor capitulare elaborate în jurul anului 1375. Din vremea regelui Matei Corvin – până la sfârşitul secolului al XVIII-lea –, episcopii orădeni au purtat şi titlul de prefect al judeţului Bihor.

 

După Catastrofa de la Mohács (1526), ca urmare a modificării raporturilor de forţă politice şi a extinderii rapide a reformaţiei dincolo de Tisza, până în 1566, toate instituţiile Bisericii Catolice au fost nevoite să plece din Oradea şi din Dieceză. Timp de aproape trei sute de ani, Episcopii de Oradea nu au putut păşi pe teritoriul propriei dieceze. La răscrucea secolelor XVI-XVII, prezenţa catolică s-a limitat, pentru o scurtă vreme, la iezuiţii care trăiau aici. Vocaţia lui Pázmány Péter născut la Oradea, se datorează tocmai activităţii acestora.

 

Din perioada cuprinsă între constituirea Diecezei şi anul 1566, cunoaştem numele a 46 de episcopi şi peste 600 de canonici. După 1566, 13 episcopi au purtat cu numele titlul de Episcop de Oradea, iar apoi, după asuprirea otomană care a durat 32 de ani (1660-1692)  şi eliberarea oraşului de către trupele imperiale, călugărul paulin Benkovics Ágoston a putut prelua în mod real conducerea Diecezei restaurate, în calitate de Episcop titular. Până atunci (1692), a pierit tot ceea ce Dieceza a creat de-a lungul a mai multor secole: catedrala impozantă, mormintele regale, biserici, parohii, clădiri, bunuri materiale, proprietăţi imobiliare şi credincioşi. La răscrucea secolelor XVII-XVIII, pe teritoriul Diecezei practic nu trăiau credincioşi catolici.

 

Secolul al XVIII-lea este o perioadă determinantă şi deosebit de importantă în istoria Diecezei moderne. Numele episcopilor Benkovics Ágoston (1681-1702), Csáky Imre (1702-1732), Csáky Miklós (1737-1747) şi Forgách Pál (1747-1757) se leagă de reconstrucţia şi organizarea instituţiilor, iar activitatea lui Patachich Ádám (1759-1776) a dus la împlinirea acestora şi la constituirea pompoasei curţi episcopale în stil baroc. Până la mijlocul secolului, Dieceza şi-a redobândit fostele pământuri, care au constituit baza materială a funcţionării şi a dezvoltării sale. Proprietăţile sale au făcut din ea una dintre cele mai bogate instituţii bisericeşti din ţară.

 

 Teritoriul Diecezei s-a modificat faţă de situaţia din Evul Mediu, pierzând Belső-Kalotaszeg (zona Bánffyhunyad) şi încorporând Crasna şi Sălajul, care au aparţinut anterior Episcopiei ardelene. In continuare, însă, tot judeţele Bihor şi Békés au constituit terenul solid. Numărul arhidiaconatelor s-a redus la patru (Catedrala, Békés, Crasna, Sălaj). Iarăşi s-au stabilit în regiune ordinele călugăreşti: franciscanii, iezuiţii, paulinii, premonstratensienii, capucinii, mizericordienii, ursulinele.

 

După 1692, preoţii Diecezei erau educaţi la Kisdianum din Kassa. Mai târziu, după înfiinţarea sa în 1741, seminarul local a preluat treptat locul acestuia. In cursul secolului al XVIII-lea, Dieceza de Oradea întreţinea anual 10-12 clerici în propriul seminar teologic. În cadrul instituţiei, Episcopul Csáky Miklós a organizat şi o tipografie episcopală.

 

Trebuie să amintim neapărat faptul că, la constituirea Diecezei şi Episcopiei Greco-Catolice de Oradea,  autoritatea supremă de rit latin era pe post de „dădacă”. La sfârşitul secolului al XVII-lea, motorul valului de convertire în rândul românilor bihoreni a fost Episcopia latină. Autoritatea supremă de rit latin a asigurat contextul material şi instituţional al parohiilor de rit grec în curs de înfiinţare, iar apoi al instituţiilor mai importante (protopopiat, arhidiaconat, vicariat). La constituirea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea independente (1778), marea proprietate funciară latină cea mai bogată – cea beiuşană – a trecut în totalitate, din voinţa suverană, la noua autoritate supremă de rit grec şi, în continuare, a reprezentat baza materială solidă a funcţionării acesteia.

 

 După cum am văzut, la începutul secolului al XVIII-lea, Dieceza restaurată abia avea credincioşi. In cursul reconstrucţiei, numărul credincioşilor a crescut încetişor. Popularea a fost mult mai nesemnificativă decât în cazul regiunii Bánság de Sud şi Bácska sau decât în cazul regiunii Satu Mare. Pe vremea lui Benkovich, Dieceza avea numai două parohii, 11 parohii în 1732, 25 de parohii în 1747, 35 de parohii în 1776, 43 de parohii în 1785 şi 52 de parohii în 1813. În afară de câteva parohii provinciale şi rurale mai importante (Belfir, Carastelec, Sântiob, Săcueni etc.), mai ales populaţia catolică din comunităţile mai mari, oraşele de câmpie şi zonele centrale a crescut într-o proporţie semnificativă până la începutul secolului al XIX-lea (în judeţul Bihor - Oradea şi Beiuş, împrejurimile Marghitei, în judeţul Békés - Békéscsaba, Békésszentandrás, Gyula şi Endrőd, iar în Sălaj - Şimleu Silvaniei).

 

Pentru Dieceză, secolul al XIX-lea a fost epoca dezvoltării tăcute. In perioada 1692-1902, Dieceza de Oradea a avut 18 episcopi şi 9 dintre aceştia au slujit în cursul secolului al XIX-lea. In oraşul de reşedinţă şi în întregul judeţ au apărut numeroase instituţii de învăţământ, instituţii sociale şi instituţii de sănătate publică, înfiinţate direct de Biserică sau sprijinite de aceasta.

 

Toate aceste instituţii şi clădirile lor (câteva sute) slujesc şi astăzi binele comun, în mare parte fiind administrate de noii proprietari. In cursul secolului al XIX-lea, cele şase staluri canonice numite stallum litterarium, create în 1807 în cadrul capitulului episcopal. au impus un rolul distins jucat de Oradea şi de Dieceză în viaţa ştiinţifică din Ungaria. Un şir de episcopi savanţi au putut folosi veniturile generate de aceste staluri în parte sau în totalitate pentru ştiinţă – ca urmaşi demni ai lui Gánóczy Antal, Pray György sau Schönwisner István, foşti canonici savanţi orădeni –, spre exemplu Rómer Flóris, Fraknói Vilmos, Bunyitay Vince sau Karácsonyi János. Să nu uităm nici cazul Episcopului Ipolyi Arnold (1886), care, deşi a fost Episcop de Oradea pentru scurt timp către amurgul vieţii sale, după moartea sa, prin colecţia sa de artă ajunsă din Oradea la Esztergom, a pus bazele celui mai important muzeu creştin din bazinul carpatic.

 

La elaborarea schematismului milenar (1896), numărul parohiilor era de 66 şi, astfel, practic s-a atins maxima din istoria modernă. Numărul credincioşilor din Dieceză era atunci de 121.000 de persoane. Dintre acestea, 52.000 de persoane locuiau pe teritoriul bihorean, 58.000 de persoane în judeţul Békés şi 11.000 de persoane pe teritoriile din Arhidiaconatele de Crasna şi de Sălaj. Acest număr a crescut într-o proporţie mică până la sfârşitul anilor 1910. Pe teritoriul Diecezei, credincioşii romano-catolici erau în general în minoritate, de vreme ce, la sfârşitul secolului, pe lângă cei 121.000 de romano-catolici mai trăiau 390.000 de reformaţi, 180.000 de ortodocşi, 140.000 de greco-catolici, 90.000 de luterani şi 30.000 de israeliţi.

 

Datorită schimbărilor de frontieră după primul război mondial, iar apoi în urma Concordatului încheiat între Sfântul Scaun şi Statul Român în 1929, s-a schimbat radical teritoriul efectiv al Diecezei de Oradea. Dieceza a pierdut părţile ajunse în Ungaria – care au mai funcţionat o perioadă ca şi guvernământ apostolic – şi, astfel, aproape jumătate din numărul de credincioşi.

 

Până în 1923, prevederile primei legi agricole din România au deposedat Dieceza de majoritatea pământurilor şi pădurilor sale. Instituţia centrală a slăbit semnificativ în urma Concordatului din anul 1929, care a unificat Diecezele de Oradea şi de Satu Mare.

 

Situaţia (cu excepţia unei perioade scurte între 1941-1948) a rămas neschimbată până în 1982. După 1947, regimul comunist a deposedat Episcopia, ordinele călugăreşti care funcţionau pe teritoriul acesteia şi parohiile de majoritatea proprietăţilor rămase. Au fost confiscate şi naţionalizate pământurile rămase (în total cel puţin 8.000 hectare de terenuri arabile, păduri, vii, etc.), şcolile, instituţiile medicale şi sociale, casele, colecţiile de artă, arhivele, bibliotecile. Ravagiile crunte ale sistemului ateist au avut consecinţe grave. Prestigioasa Dieceză, încărcată de istorie, a ajuns în ruine.

 

Episcopia restaurată în 1990 cu jurisdicţie deplină se focalizează în prezent pe clădirea de instituţii. Ea tratează în mod prioritar consolidarea reţelei de instituţii bisericeşti sociale, deschiderea faţă de tineret, asigurarea de noi forţe preoţeşti, utilizarea raţională a proprietăţilor retrocedate, întărirea spiritualităţii creştine sănătoase în rândul credincioşilor şi al locuitorilor de altă religie de pe teritoriul Diecezei. Se pune un accent deosebit şi pe clarificarea situaţiei bazelor materiale şi a bunurilor imobiliare, pe redobândirea pe cale legală a bunurilor imobiliare aflate în administraţia statului, dar care constituie până în prezent proprietatea Bisericii, naţionalizate în funcţie de caz.

 

In prezent, Dieceza are 60 de parohii şi aproape 64.000 de credincioşi. Pe lângă majoritatea formată din credincioşii de limbă maghiară, în regiunea Munţilor Plopiş, la 5 parohii, trăieşte o importantă comunitate slovacă. La Oradea, parohia care funcţionează în clădirea fostei mănăstiri capucine asigură pastoraţia credincioşilor de limba română.