Dieceza de Oradea şi episcopii acesteia au îndeplinit un rol distins bine cunoscut în cultura cărţii medievale şi umaniste. Reformaţia, secularizarea bunurilor şi domnia otomană de peste trei decenii au distrus însă toate menţiunile materiale anterioare. Nici oraşul şi nici Dieceza nu mai păstrează nicio mărturie în acest sens - nici măcar un volum scris de mână sau tipărit din trecutul de cărţi de odinioară al Oradiei. În 1692, Episcopia a păşit într-o nouă eră, iar noua cultură a cărţii şi-a avut originea tot atunci. Dacă aruncăm o scurtă privire la anumite colecţii îmbogăţite după 1692, ni se oferă următoarea imagine:

 

Biblioteca capitulului episcopal poate fi considerată ca fiind cel mai devreme constituită, în sacristia Catedralei de atunci (Biserica Sfânta Brighita situată în cartierul Olosig, mai târziu biserica Sfântul Ladislau din Oraşul Nou), apoi, după 1780, a fost amplasată în localurile – situate la etajul doi deasupra capelei – care funcţionau de la început ca săli de bibliotecă ale Catedralei cu hramul Adormirea Maicii Domnnului, care poartă astăzi rangul de bazilică. Lărgirea colecţiei poate fi urmărită foarte bine pe baza însemnărilor proprietarilor şi a cataloagelor de bibliotecă rămase care datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea. La răscrucea acestor secole, fondul avea vreo 3.000 de volume, iar la mijlocul secolului al XIX-lea, în jur de 5.000 de volume. Biblioteca s-a dezvoltat nestingherit până la primul război mondial, iar apoi, până în anii 1970, fondul de carte de aproximativ 15.000 de volume a trecut practic neatins prin modificările constante suferite de Dieceză. Fiind o colecţie situată într-o clădire mai puţin cunoscută şi de altfel aflată în proprietatea Bisericii, ea a fost ocolită de valurile de naţionalizare de după război. Din nefericire, 11 incunabile şi aproape o sută de anticve din acest fond rămas complet intact în 1981/82 au ajuns la Biblioteca Naţională din Bucureşti. Aceste volume provin din partea cea mai bună a fondului de carte din secolul al XVIII-lea, iar scoaterea lor din mediul organic original a fost complet nejustificată din toate punctele de vedere.

 

Intre 1945-1949, biblioteca Episcopiei a suferit o distrugere de proporţii extraordinare. Din ultimul an de război, Palatul Episcopal a fost folosit de numeroşi „locatari”, după care clădirea a trebuti predată autorităţilor într-un timp foarte scurt. Destinul bibliotecii de aproximativ 40.000 de volume a fost pecetluit, ea a căzut pradă primului venit, o parte semnificativă a fost distrusă, fiind purtată în toate părţile de către gloată. O altă parte a ajuns la biblioteca judeţeană, iar alte părţi au fost duse din Oradea la Fondul de carte central naţional, itinerariul acestuia din urmă nemaiputând fi trasat astăzi. In 1949, un rest infim – dar valoros – de aproximativ 5-10.000 de volume a ajuns într-o clădire locală aflată în proprietatea Episcopiei, iar mai târziu la Catedrală. Inceputurile bibliotecii trebuie căutate evident în ultimii ani din secolul al XVII-lea, însă, pe baza cunoştinţelor noastre de până acum, acest lucru nu poate fi susţinut cu date şi nu este dovedit nici de volumele rămase. Pe motiv de schilodire fatală a fondului de carte, istoria din secolul al XVIII-lea a bibliotecii este deocamdată învăluită în mister, dar cercetările de arhivă ar putea eventual clarifica anumite referinţe. Astăzi, putem afirma că, din fericire, partea de fond cea ma semnificativă de odinioară – biblioteca privată a lui Patachich Ádám – a ajuns la Kalocsa, încă prin proprietar. Registrele de bibliotecă care documentează moştenirile episcopilor dinaintea sa şi de după el au fost distruse în cea mai mare parte, eventual stau ascunse şi ar putea fi ţintele unor cercetări de arhivă viitoare. Oarecare informaţii privind dezvoltarea de mai târziu putem găsi în cele două inventare de depozit ale bibliotecii rămase din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea (moştenirile de carte ale lui Szaniszló Ferenc, Lipovniczky István, Ipolyi Arnold şi Schlauch Lőrinc).

 

De la sfârşitul anilor 1900, tot Palatul Episcopal a găzduit şi biblioteca seminarului teologic. Inainte, instituţia funcţiona într-o clădire separată. Până în 1962, colecţia a fost îngrămădită în palatul naţionalizat, însă în capela episcopală administrată cu drept de supraveghere parţială de către Biserică. Atunci, partea mai mare a acesteia a fost confiscată de autoritatea de stat, iar partea mai mică predată bisericii. Acest fond de vreo 1-2.000 de volume a ajuns în Catedrală, lângă celelalte fonduri de carte. Există puţine date referitoare la istoria sa. Seminarul înfiinţat în 1741 a utilizat probabil biblioteca capitulară, iar mai târziu, din cea de-a doua jumătate sau de la sfârşitul secolului, şi-a creat o bibliotecă independentă. Primul registru rămas datează din 1823, inventariind în jur de 1.500 de volume.

 

Din toamna anului 1998, fondul de aproape 20-25.000 de volume al bibliotecilor (respectiv resturile de colecţie de carte) mai sus menţionate – păzite în clădirea Catedralei – au stat la baza Bibliotecii Memoriale şi a depozitului de carte din fondul de carte mai contemporan. In decurs de cîţiva ani, am adunat şi de la parohiile provinciale din cadrul Diecezei marea parte a fondului de carte cu valoare muzeală, în total aproape 1.300 de volume. In cifre, compoziţia actuală a fondului Bibliotecii Memoriale Diecezane:

 

  

articol / titlu

 

Incunabil

(publicaţie din secolul al 15-lea)

23

prelucrat

Anticvă

(publicaţie externă din secolul al 16-lea)

379

prelucrat

RMK

(publicaţie maghiară dinainte de 1711)

219

prelucrat

Publicaţie externă din secolul al 17-lea

1045

prelucrat

Publicaţie maghiară din secolul al 18-lea

ca. 2500

prelucrat

Publicaţie externă din secolul al 18-lea

ca. 5000

parţial prelucrat

Publicaţii, periodice, cataloage

din secolul al 19-lea

ca. 10000

neprelucrat

 

 

Dintre publicaţiile externe timpurii (incunabile, anticve, publicaţii din secolul al XVII-lea), mai multe sute de articole sunt rarităţi şi câteva duzine de volume sunt înregistrate ca unic exemplar naţional.

 

Dintre publicaţiile maghiare din secolul al XVII-lea, una singură este unicat, iar dintre publicaţiile din secolul al XVIII-lea, aproape 140 de articole sunt unicate, adică există un singur exemplar înregistrat.